DEVDAS O iubire indiană

După „Devdas“ s-au făcut în jur de zece ecranizări, în patru limbi, printre care şi cel mai scump film indian al tuturor timpurilor, în 2002, cu fosta Miss India şi şarmantul copil teribil Shahrukh Khan. Filmul a fost difuzat şi de două televiziuni româneşti, cu mult tam-tam.

 

Dar nimeni nu ştie la noi că Devdas este la origine o carte şi că autorul ei este primul scriitor profesionist al Indiei, adică primul care a reuşit să trăiască exclusiv din scris. (Tagore, monstrul sacru al literaturii indiene, a avut toată viaţa lui probleme financiare, chiar şi după primirea premiului Nobel, primul Nobel literar al Asiei.)

 

 

Dar rămâne atunci întrebarea – de ce atâtea ecranizări? De unde fascinaţia acestor regizori din două secole diferite pentru proza lui Saratchandra? Ne găsim într-un real cerc vicios, de soiul aceluia în care nu ştii ce a fost înainte: oul sau găina? Regizorii găsesc cărţile lui Saratchandra neobişnuit de ofertante, iar în urma filmelor acestor regizori aflaţi pe val, interesul pentru cărţile lui se menţine întotdeauna viu.

 

 

Pramatesh Chandra Barua a turnat primul Devdas sonor în 1935, cu puţin înainte de moartea scriitorului, când exista şansa consultării lui. Barua avea el însuşi o poveste incredibilă, ca şi mulţi alţi intelectuali indieni. La origine era un prinţ veritabil! Era nici mai mult nici mai puţin decât fiul maharajahului de Gauripur, dar şi un mare amator de partide de vânătoare pe terenurile regatului din Assam, un sportiv împătimit şi un mare iubitor de artă, care la un moment dat a devenit şi… membru în legislativul assamez. Filmul său a apărut în două variante. În varianta în limba bengali, Barua a jucat chiar el rolul antieroului, dar l-a distribuit pe Kundan Lal Saigal în versiunea în hindi. Se considera că această versiune în hindi s-a pierdut; recent ea a fost redescoperită în Bangladesh.

Cu o deschidere mult mai largă (publicul de limbă hindi) Saigal a devenit peste noapte, în urma popularităţii fără precedent a filmului, un superstar al cinematografiei indiene, şi a transformat personajul Devdas într-un cult. De altfel el apare episodic şi în varianta bengali, în rolul unui client al bordelului lui Chandramukhi, unde cântă o melodie în limba bengali. Producătorii filmului au avut emoţii, pentru că Saigal nu era vorbitor de bengali. De teamă că accentul său nu va fi bine primit de publicul bengalez, ei au apelat la autorul cărţii, cerându-i acceptul. Acesta şi l-a dat cu mărinimie, argumentând cu umor că un bordel bengalez nu este la urma urmei frecventat exclusiv de bengalezi.

Cât despre Barua, prinţul-regizor, el a dus povestea din faţa camerelor de filmat mai departe, în spatele ei. A sfârşit prin a se căsători cu Jamuna, chiar interpreta eroinei nefericite din film, „răzbunându-i“ pe „adevăraţii“ Devdas şi Paro. Saigal, interpretul celuilalt Devdas, la rândul său, a continuat epopeea, interpretând două melodii şi în ecranizarea în limba tamilă, semnată de P.V. Rao. Peste alţi douăzeci de ani, directorul de imagine al filmelor lui Barua, un anume Bimal Roy, devenit între timp regizor, a ecranizat şi el cartea, regizând el însuşi un nou Devdas în hindi, distribuindu-i în rolurile principale pe Dilip Kumar (în rolul lui Devdas), Suchitra Sen (în rolul lui Parvati) şi Vyjayanthimala (în rolul lui Chandramukhi). Filmul le era dedicat lui Barua şi Saigal, mentorii săi. Noul interpret al lui Devdas provenea de data aceasta dintr-o familie de negustori de fructe, fiind unul dintre cei doisprezece copii. Se spune că actorul s-a identificat într-atâta cu eroul său încât o vreme a trebuit să joace, la îndemnul psihiatrilor, numai roluri în comedii, pentru a-şi ieşi din rol.  

 

 

Pentru publicul român obişnuit cel mult cu ultima ecranizare bollywoodiană după Devdas, acest roman clasic mic şi neîmpodobit va fi o surpriză de mari proporţii. Când pătrunzi în lumea cărţii, niciunul dintre nenumăraţii Devdas imortalizaţi pe celuloid nu mai stă însă în picioare. Şi nicio Paro. Aici nu vei întâlni decorurile opulente, veşmintele costisitoare ale celui mai recent film, ca să nu mai vorbim despre dansurile şi cântecele de rigoare, ori tragismul declarativ al celorlalte. Aici vei cunoaşte o Paro simplă, fără sariurile aiuritoare ale Aishwaryei Ray, o Paro pe care autorul a modelat-o după prietena lui din copilărie cu acelaşi nume. Iar în personajul Chunilal se ascunde un grăunte din playboy-ul Rajendrananth, cel care l-a iniţiat pe Saratchan-dra în fascinanta lume a alcoolului, tutunului şi baiaderelor.

Personajele sunt aici caractere delicate şi introvertite. Lipsesc gesturile mari şi scenele convenţionale. Lipseşte cochetăria elaborată a actriţei indiene care vrea să fie tot ce nu este în plan real femeia indiană, dar ar visa să fie. Lipseşte dragostea ad-hoc de tip masala, dusă, în filmul indian, până la graniţa meschină a sărutului care se lasă prea mult aşteptat pentru ca în final să nu mai vină, fiind înlocuit de cântec. Nimic nu este declarat, bătut în cuie ori în mod fad şi în sens indian politically correct. Firul epic este simplu, limpede şi lipsit de artificii stilistice, de descrieri, judecăţi ori extravaganţe de orice fel.

 

Veţi citi o poveste scrisă cu infinită zgârcenie a detaliului, de un maestru al nuanţei şi al dialogului. Este unul dintre acele romane indiene rare în care personajele vorbesc aşa cum ar vorbi dacă ar exista şi ar iubi în Bengalul de astăzi sau de ieri. Chiar de aici izvorăşte tragedia. Din prea mult cuvânt spus. Este tragedia universală a copiilor care cresc şi iubesc împărtăşindu-şi totul, pentru ca apoi să aterizeze, ca adulţi, în case şi lumi constrânse de prejudecăţi, pe care îndrăznesc sau nu să le desfidă, pe care le tratează cu dârzenie, indiferenţă sau laşitate. Este povestea unui Romeo constrâns nu numai de chingile familiei, ci de cele ale unui întreg oraş, ale unei ţări, ale unui subcontinent, ale unui secol.

 

Este un text deschis oricărei interpretări. Nu ştim cum arată de pildă adevăratul Devdas. Poate că seamănă cu Shahrukh Khan, ori poate e mai aproape de Dilip Kumar; ori de Saigal. Ori poate de însuşi autorul. Nu ştim. Noi avem de unde alege. Pentru că îi avem pe Devdaşii de celuloid, dar îl avem şi pe Devdas al lui Saratchandra, care de acum înainte va pluti întotdeauna în mintea noastră, schimbându-şi fără odihnă forma şi chipul, ca o amoebă, după chipul şi asemănarea devdaşilor care ne ies în cale.

 

Îl avem pe cel inepuizabil – pe Devdas cel din carte. Care, iată, s-a vândut ca pâinea caldă şi aici, la mare depărtare de casă, într-o Românie care, până la apariţia romanului „Devdas“ pe rafturile librăriilor, nici nu auzise de Saratchandra. Prima ediţie a cărţii s-a epuizat rapid, în numai câteva luni, dovedind încă o dată că întotdeauna clasicii vor fi „la modă“. Şi că India, acest continent literar neexplorat încă de noi, şi-a deschis porţile, aşteptându-ne să îi descoperim traseele. În biblioteca noastră suflă vântul schimbării. O întreagă lume literară paralelă ne cheamă să facem pasul decisiv către ea; acum ştim ce ne aşteaptă dincolo…

În curând: PARINITA